top of page

Grow Your Vision

Welcome visitors to your site with a short, engaging introduction. 

Double click to edit and add your own text.

În perfect balans





Gardul de sârmă ghimpată urmărește fidel forma neregulată a dealului. Grădina e străjuită la orizont de un șir continuu de pruni, precum niște pioni atent așezați pe o tablă de șah, cu scopul de a proteja Regina.


În centru, s-a creat, ca prin magie, un izotop de baltă, iar papura răsare înaltă și mândră dar complet nelalocul ei, în acest amalgam de pomi fructiferi și iarbă proaspăt cosiță. Îmi fac o brățară din tulpina unei flori de cicoare și strâng cât pot de tare de capete până simt durerea pe încheietură, cumva să mă readuc la viață și în simțiri. Se face studiu de fezabilitate.


Andrei, într-o sclipire de geniu, se urcase până sus în nuc și legase de creanga cea mai înaltă o funie groasă și aspră menită să țină vacile captive, la păscut. La capătul de jos, strânsese în noduri puternice, marinărești, într-o perfectă pendulare, o altă creangă, de astă dată de brad. Imaginea era sumbră, căci funia se clatina morbid în bătaia vântului și ne gândeam amândoi la omul ăla care se spânzurase pe coasta dinspre râu, și îl găsiseră după trei zile.


Andrei e cu 3 ani mai mare ca mine și, inevitabil, mult mai iscusit. Aș da tot ce am pentru garanția de a fi și eu așa, când o să împlinesc 13 ani!


Din poziția lui de șef de trib, vorbește primul și concluzionează, categoric:


‘Acum ori niciodată’


Aleargă în salturi înalte până la rădăcina nucului, prinde de funie și se întoarce înapoi într-o clipită.


‘Dacă ne suim pe gard, avem și mai mult balans’


Mă uit cu admirație la dovada indiscutabilă de curaj. Trage puternic de frânghie, pentru a-i testa, încă o dată, trăinicia. Așa e Andrei, în permanentă preocupat de controlul tehnic de calitate.


Sârma ghimpată îi da ceva de furcă, însă reușește cu success să se urce. Stă drept, precum un cocostârc într-un picior, pe cel mai înalt stâlp de lemn. Coasta avea să ne lase să  coborâm în zbor, fără a atinge pământul. Dacă totul merge bine, vom fi creat împreună cea mai inventivă structura de inginerie. Dacă va merge prost, vom fi creat, fără îndoială, un element de tortură. În ambele cazuri însă, ce e cu adevărat important e că nascocisem, precum doi bandiți, o găselniță proaspătă, doar a noastră.


Andrei își poziționează scaunul de brad între picioare și îl mișcă cu grijă, când la stânga, când la dreapta, că să vadă ‘dacă ține’. Ține. Așa că fără a se mai gândi de două ori, își dă drumul precum o ghiulea de tun și decolează cu velocitate. 


‘Geroooonimoooo’ – țipă din toți rărunchii și glasul i se pierde treptat odată ce se îndepărtează de mine, până ce devine doar un punct neregulat, în cealaltă parte a grădinii.


Nucul geme.


Forța balansului este atât de puternică, încât, în punctul cel mai înalt, reușește să prindă cu mâna frunze de nuc de pe crengile din coroană.


Dansul în eter durează timp de două trei legănari, până când își pierde din intensitate și își face milă de pasager, întorcându-l la pământ. Andrei își da drumul fără grijă, în iarbă.


‘Acuma tu’


Cum aș putea să nu urmez. Prind la rându-mi de frânghie, mă strecor prin sârma ghimpată și urc, cu inima-mi bătându-mi de emoție, pe ultimul și cel mai înalt stâlp de lemn. Copiez îndeaproape gesturile mentorului meu, strig și eu cât pot de tare ‘Gerooonimoooo’ și îmi iau avânt.


Așa trebuie că se simt păsările în zbor! Slobode și fluide, în timp ce lumea de jos își piede din formă și din măreție și devine neinteresantă, atât de neinteresantă încât ele trebuie că își doresc să zboare mai sus și mai sus, până la soare, până când razele le ard penele și le obosesc aripile și atunci se dau învinse și se reîntorc la materie.


Îmi îngădui visarea, dar îmi controlez trupul. Strâng cu putere de frânghie și îmi mențin picioarele ferme, strânse la mijloc, o conexiune palpabilă cu singurul element ce mă ține, realmente, în viață.


Balansul mă propulsează accelerat înainte și curentul de aer îmi colorează obrajii. Îmi deschid ochii și nuanțe turbate de verde și castaniu se succed unele după altele, până se transformă într-un gri-cafeniu compact, așa cum arată natura din fuga unui tren de mare viteză.


Fruntea îmi atinge frunzele de nuc și ele răspund cu o ușoară tremurare. Îmi întind mâna dreaptă și rup nemilos o creangă plină de fructe necoapte, mărturie a biruinței mele.


Treptat, simt cum balansul își piede din putere, ca și cum o mână imaginară apasă butonul de stop, iar mecanica întregului mecansim bate în retragere. Corpul îmi e purtat înapoi spre pământ, într-un recul blând.


Dau drumul frânghiei și mă întind în iarbă tremurând. Coroana nucului îmi vorbește obraznic. Am invadat, fără aprobare, lumea cea de sus.


‘Ce faceți, mă, acolo?’ – se aude, inconfundabilă, vocea lui Costin, recent intrat pe poartă.


Costin e cu mine în clasă și e și el membru din trib, dar aici suntem pe categorii și Costin nu face parte din cercul întâi, el e mai degrabă nomad și martor tăcut al tuturor invențiilor noastre. Îmi place să cred că ierarhia este foarte bine definită, dar uneori mă întreb dacă nu carecumva, faptul că nu sunt și eu băiat îmi face un deserviciu și ei au un club eltist și fac ce vor, și viața e mai ușoară pentru că nimeni nu-i cheamă acasă devreme și nimeni nu le spune să aibă grijă la alți băieți și fac pipi din picioare.


‘Vreau și eu să mă dau’


În ochii mari, albaștri,  precum două farfurii de lut atent pictate de mâna unui meșter, se citește dorința profundă de a cuprinde nebunia zborului.


‘Tu nu, că o să cazi și atât ne trebuie’ – încearcă Andrei ( aparent ) să se impună, însă mâna dreapta lasă moale frânghia și scaunul de brad își face drum în brațele lui Costin.


Se urmează pașii. Sârmă ghimpată, stâlp, scaun, elan.


Balans.


Costin urlă din toți rărunchii și corpul lui, aerodinamic, despică cu fermitate aerul, până sus la cer. Însă Costin (după cum se vede ) nu a făcut parte din ședința preliminară de control calitate și își lasă genunchii slobozi. La cel mai înalt punct, pierde controlul frânghiei și scaunul de brad alunecă brusc într-o parte, proiectandu-l înainte, precum un glonte. Niciunul dintre noi nu ajunsese atât de departe în văzduh. Îi urmărim silueta proiectată pe cer, cu răsuflarea tăiată, într-un soi de mișcare cinematografică lentă, de parcă am avea opțiunea de a da stop cadru.


‘oooooooooooooooushhhhhhhhhhhhhhhhhiiiiiiiiiiiiii’ – urlă ca din gură de șarpe iar glasul, de această dată, prinde ecou.


Membrele i se mișcă neregulat, de parcă ar încerca, deznădăjduite, să se prindă de un element static.


Aterizează, răsunător, deasupra papurisului, iar impactul creează un uriaș gheizer de apă și praf.


Liniște. Trunchiul nu i se mișcă.


‘Crezi că a murit?’ întreabă filosofic dar îngrijorător de neingrijorat, Andrei


Papurisul tremură. Costin se ridică șovăind și suflă cu putere. Din nas îi ies nori de praf, precum unui dragon flăcări.


Trage apoi aer în piept cu putere, de parcă ar vrea să-și umple plămânii de viață, de speranță, de vigoare. Se uită apoi în sus, către deal, și începe să radă frenetic.


‘ Vezi ba, de ce nu voiam să te las?!’ țipă Andrei către el


Își lasă câteva momente de introspecție, în timp ce corpul i se relaxează și adaugă, cu un surâs:


‘Pentru că ești prost’

 

 

 

 

 

 

 

 

댓글


bottom of page