top of page

Grow Your Vision

Welcome visitors to your site with a short, engaging introduction. 

Double click to edit and add your own text.

Cum să faci apendicită




Când ai 9 ani, geometria este încă un domeniu abstract.


În calcul ochiometric, distanța de la acoperiș la pământ era de un bunic și jumătate. Dacă până la bârnele de lemn acoperite cu prelata de armată era o distanță de 1 bunic și un sfert ( asta pentru că își apleca puțin trunchiul când intra dedesubt să adune lemne ), de aici, de pe magazie, trebuie să fi fost un bunic și jumate. Da da, de aici se vedea până departe, peste răzoare, până la stradă.


‘Apendicita se face de la mâncat prea multă fasole’ – mă informează Bunica.


Dar mie nu îmi place fasolea, cine o mai fi inventat-o, că nu îmi place nici fasolea, nici mazărea, nicio leguminoasă și, de fapt și de drept, niciun fel de mâncare. Nu cred că am simțit niciodată senzația de foame, o consider o slăbiciune inutilă a adulților, un soi de legământ trist cu bucătăria, când amiaza e încă vie și ademenitoare și atâtea lucruri miunate există de descoperit prin natură.


Țelul trebuie atins prin alte căi.


‘Apendicita se face de la prea multe sărituri’ – completează laconic, Bunicul.


Aici e ceva demn de explorat. ‘de..la..sărituri..’


Nu-mi plac în mod dosebit înălțimile, dar ceva trebuie sacrificat. Așa că pun întâi piciorul pe clanța de fier de la poarta din spate, mă țin strâns cu mâinile de gardul de lemn, îmi ridic întregul corp cu forța brațelor, după care mă unduiesc ușor către stânga ( evitând cu maiestrie cele două cuie ruginite care ies cu tupeu din perete ), și mă trag pe spate deasupra butoaielor de țuică. Odată ajunsă acolo ( la un bunic întreg ), mă ridic în picioare.

Acoperișul magaziei îmi ajunge acum la brâu. Precum o gimnastă la parelele, îmi poziționez jgheabul de aluminiu la jumătatea corpului și mă arunc înainte într-un balans scurt, atât cât să-mi permită o prindere rapidă de fierul de rezistență care tâșneste scurt din tavan. Trag cu putere și îmi hârșâi trupul peste acoperamantul moale, precum un mușchi de grădină.


Reușită deplină! Mă ridic în picioare și, cu mâinile innegrite, bat din palme în semn de victorie și salut cu o reverență publicul imaginar aflat în delir.


Soarele de iulie topise domol acoperișul de smoală și adidașii mei de pânză albastră și talpa cu rizuri lasă  amprente în urmă, așa cum au lăsat și alții, înaintea mea, pe lună.


‘Să fii mereu la înălțime’ – asta trebuie că înseamnă această vorbă. Adică să fii deasupra tuturor, un metru-doi mai aproape de nori, dar nu chiar cu capul în ei, ci încă cu picioarele pe tavan.


Am mai sărit de pe prelata de armată odată, astă vară, și căzătura mi-a zguduit profund toate organele, de parcă își schimbaseră locul între ele, ca-ntr-un joc de tetris virusat. Dar atunci nu am făcut apendicită, deci asta nu poate fi soluția.


Stau acum pe marginea magaziei și îmi mișc trupul precum un pendul. Trebuie curaj și pentru așa ceva, dar fără curaj nu prea faci multe, și Andrei făcuse deja apendicită și era la spital deja de-o zi, se opera mâine. Și viața fără vărul Andrei nu are nici sare nici piper și am auzit eu că la spital nu te obligă să mănânci, îți aduc doar o tavă cu jeleu și jeleul parcă îmi surâde. Și dacă fac acum, pe loc, apendicită, acum și plec și dacă am puțin noroc ne operăm împreună, sub același bisturiu.

 

Măresc mișcarea de balans. Înainte, înapoi. Trag cu putere aer în piept, și îmi imaginez că sunt pe-o trambulină. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul și ochii sunt închiși și parcă tot corpul mă roagă să nu, dar eu zic să da, așa că asta e ultima clatinare și apoi abisul …


‘Ce faci acolo, maimuță?? Dă-te jos că-l vezi pe dracu’ gol!’


Bunicul aruncă cât colo sapa de fier și se aruncă disperat peste straturile cu roșii, să mă prindă.


‘Ce să fac… apendicită!!!’ 

Comments


bottom of page