DESPRE VIAȚA DE FAMILIE, INTEGRITATE ȘI ANII DISCREȚI PETRECUȚI LA LONDRA


Pe Lies Grove la numarul 8, in Notting Hill, imediat ce ieși de la metrou si faci stanga spre Oxford Gardens – vei vedea inevitabil cladirea impunatoare si sumbra ce poarta numele de Lincon's Inn. Arhitectura in sine nu ma atrasese niciodata, cu peretii sai austeri si carvernosi care parca duceau cu gandul catre alte vremuri, victoriene – timpuri de mari indolieli si standarde morale pretentioase, guvenate nejustificat de o religiozitate cruda.


In holul larg, exista un soi de canapea cu forma ciudata, in S, unde doua personae se puteau aseza spate in spate dar puteau vorbi unul cu celalalt, intr-un fel intim, familiar. Acolo il cunoscusem pe William, al carui nume pretentios, de nobil, intra in directa antiteza cu felul lui relaxat si boem. Ma intrigase inca de la bun inceput felul lui de a fi, de a se purta – destins si lejer, ca si cum nimeni si nimic nu ii putea perturba pacea interioara. In mediul acela nebun, din care faceam cu totii parte, facea o nota discordanta formidabila. Eu serveam la mesele din restaurantul central, el lucra la barul din Gentleman’s Club. Ma gandisem atunci cum i se potrivea de minune jobul ales, in compania barbatilor pretentiosi londonezi, ce-si parcau masinile de epoca in spatele hanului si intrau plini de emfaza, afisand cu mandrie un soi de eleganta apusa.


Nu am inteles cu adevarat niciodata de ce m-a ales pe mine cand erau si alte fete acolo, dornice sa-i tina companie. Probabil firea mea energetica intra in contrast perfect cu firea lui mai sobra. Un soi de echilibru isi facea loc, facandu-ne jumatati perfecte ale aceluiasi intreg.

Locuiam impreuna intr-o camera la etaj cu baie proprie; William facuse rost de ea cu ceea ce credeam eu a fi mari sacrificii si nu imi spusese niciodata cat si anume costa chiria. O priveam ca pe un un gest de curtoazie masculina, o naturalete venita din partea lui si din iubirea pe care mi-o purta.


In dimineata aceea, cu nimic deosebita decat toate celalalte, l-am gasit fumand, ingandurat, distrat, asa cum o facea de cele mai multe ori. Tigara arsese singura iar scrumul ramas in urma aproape ii atingeau degetele lungi, de pianist.

- Te joci cu focul – i-am spus, zambind

- Se joaca altii pentru mine, mi-a raspuns pasiv – iar eu urmez cararea arsa a pasilor familiei mele. Azi a murit tata.

Afirmatia facuta fusese atat de simpla si intr-o naturalete complet nefireasca momentului, ca si cum ar fi spus simplu ‘Azi ploua’

Intr-un mod straniu, intreaga lui faptura nu cerea nici o imbratisare, nici o sustinere morala, nici planset nici ocrotire. Era cumva un mod firesc de a percepe cercul vietii, ca si cum se pregatise si astepta momentul acesta din ziua in care se nascuse.

- Draga mea, eu trebuie sa plec la Dublin, voi petrece acolo cateva zile, pentru inmormantare. Pregateste-mi tu costumul negru de la nunta lui Harrold. Ciudat cum aceleasi hainele sunt facute sa serveasca zile albe cu lumina, cat si zile negre cu ceata.

M-am intrebat mereu de ce nu m-a mirat lipsa invitatiei lui. Cumva ma asteptam sa nu fiu chemata in sanul familiei, o parte din mine imi soptise mereu, timid, ca William nu spusese nimanui despre existenta mea. Acceptam acest lucru cu pace, ca pe un dat. Ii respectam tacerea, fara speranta sau fara orice tip de aspiratie la vreo pozitie consemnata. Il iubeam resemnata.


William nu s-a intors in saptamana urmatoare, fapt ce nu m-a mirat caci mereu cand pleca la Dublin se intampla sa ramana mai mult decat planuise. Cand s-a implinit o luna insa, iar telefoanele ramaneau fara raspuns am lasat anxietatea sa ma cuprinda intr-un mod fara precedent. Mi-am dat seama atunci, stupefiata, ca nu stiam nici unde locuieste iar numele lui de familie era atat de comun si banal in Regatul Unit incat nu as fi putut niciodata sa ii dau de urma.


Am facut atunci ceea ce nu facusem niciodata – am inceput un soi de ancheta demna de Sherlock Holmes, investigand fiecare persoana care ne cunostea, incercand sa cuprind cat mai multe informatii posibile, care sa ma duca la un rezultat viabil. Fara success – am realizat, cu stupoare, ca nimeni nu stia foarte multe despre Will. Se angajase ca barman printr-o recomadare ciudata a unui domn din Club. Acel domn nu purta un nume si informatia se dizolvase cumva in aer si timp. Nimeni nu stia, de fapt, cum ajunsese William sa lucreze la Han. Se stia insa ca locuise aproape toata viata in capitala Irlandeza. Unde si cum insa – aceasta reprezenta o dilema de nepatruns.


O enigma fara cod a ramas si viata lui in online caci William detesta orice fel de comunicare care nu era live si nu detinea nici un cont sau o platforma sociala dintre toate cele prezente in cotidianul oricarui impatimit al internetului. De fapt, am dus lupte acerbe cu el sa isi cumpere un smartphone – atunci cand l-am cunoscut, tasta frenetic mesaje sms pe un vechi Nokia 3410, un nemuritor in domeniu.


Nu detinea un cont de mail si nu citea carti pe reader. William trimitea epistole scrise de mana, pe care le punea singur la posta, intr-o intimidate pe care niciodata nu i-am violat-o. Nu trimitea felicitari de Craciun si nu prea la randu-i, nimic in posta de Sarbatori.

Ceea ce in toti acesti ani am luat drept o trasatura unica de caracter, dublata de o enorma putere de seductia ‘a la encienne’ , acum ma lovea frontal, cu o velocitate demna de cartea recordurilor.


Lucrurile lui personale nu au putut sa-mi ofere mult – cateva costume modeste si ceva echipament sportiv, caci ii placea tare mult sa alerge dimineata, pe drumul pavat, pana sus la biserica din deal. Am avut tot atunci, o epifanie – niciodata, in anii in care i-am stat alaturi, nu l-am intrebat unde isi tinea documentele. Am presupus ca erau asezate comod in masuta de toaleta si nu m-a interesat cu adevarat sa verific existenta lor.


Odata cu trecerea zilelor, crestea si intensitatea dramei mele – un soi de disperare fara margini, la confluenta dintre ingrijorare si resentiment. Daca ma parasise, de ce nu mi-a spus? Ce soi de bipolaritate indoielnica poate un om sa aiba incat sa iti spuna ca te iubeste pentru ca mai apoi sa dispara brusc pentru totdeauna?

Au venit apoi, treptat, momente de pura claritate – camera noastra nu era impanzita cu amintiri. Peretii ramasesera goi si nu aveam fotografii prea multe impreuna – cu atat mai putin nu aveam nici o ancora catre o imagine din copilaria lui Will sau catre viata lui de dinainte de Londra. Nu as fi stiut sa spun cu siguranta daca familia lui era de calitate sau avusese un trecut indoielnic.


Treceau zilele, se construiau saptamani, curgeau luni si in final, s-au adunat ani. Will nu s-a mai intors niciodata. Am parasit, intr-un final, si eu Lincon’s inn si m-am angajat ca event planner la o firma de catering londoneza. Am lasat in urma viata de la han, ca pe o naluca ciudata, intrebandu-ma mereu daca a fost intr-adevar adevarat sau am trait o himera.


Intr-o zi oarecare de marti, in timp ce mergeam cufundata in ganduri catre birou, am simtit un vertij colosal invaluindu-ma subit – in fata unui tabacco shop, pe coperta Esquire magazine, mandru si falnic, intr-un costum superb de tweed si avand la brat o tanara splendida, cu aer aristocratic, ce-si purta distinsa palaria Philip Treacy – poza nimeni altul decat Will. Inalt si chipes, asa cum mi-l aminteam, in relaxarea-i caracteristica, fara a fi perturbat catusi de putin de camerele insolente.


Sub fotografie, cu litere aurii – aparea urmatorul titlu: ‘Mostenitorul impreriului Guinness – despre viata de familie, integritate si anii discreti petrecuti la Londra’

Nu am avut putere, in acel moment, sa rasfoiesc revista – se pravalea, asupra mea, un ocean de sentimente care ma invaluiau si ma sugrumau intr-un mod agresiv, nemilos.