
- “Nu-i loc mai frumos pe pământ” – spune Anastasia într-un oftat dulce, în timp ce sparge cu degetele, ușor nervos, o cochilie albă ca laptele. Biata carcasă, lovită de neșansă, avusese ghinionul să-și facă loc prin nisip,incomod de aproape de corpul asasinei.
O aud ca prin vis, căci soarele de după masă îmbie la toropeală iar eu mă las legănată de săltarea valurilor precum un copil de fașă în brațele mamei. Rar deliciu!
Nu-i răspund. În schimb, surprind cu privirea-mi ușoara nervozitate a gestului mâinii, în plin contrast cu afirmația dulce și plină de dragoste de mai devreme.
Anastasia nu insistă, de parcă știe, printr-un instinct șiret că și eu simt la fel. Așa a fost mereu între noi – nu-i nevoie de prea multe cuvinte, suntem și vom fi suflet lângă suflet. Și-apoi, într-adevăr, nu-i loc mai frumos pe pământ ca plaja Mării Negre, la început de Iunie. Ce aș putea să contest?
Îmi întorc însă privirea către ea – într-un mod voit insesizabil - și îmi permit să o observ cu nesaț, din spatele lentilelor opace ale ochelarilor mei cat-eye.

Ochii Anastasiei sunt vii și plini de emoție. Atunci când încearcă să disimuleze un comportament, cele două lumi cuprinse în privire îi servesc drept adversar. Îmi amintesc cu drag de-o veche fotografie a ei (să fi avut atunci nu mai mult de patru ani), cu ea purtând o rochiță de vara înflorată. Instantaneul a prins-o într-un dans subtil, aproape imperceptibil, dintr-un ușor profil. În picioare purta pantofii roșii ai mamei iar ochii ei limpezi mărturiseau toată simplitatea și voioșia copilăriei. O Dorothy strălucitoare gata să facă primul pas grandios pe misticul Yellow Brick Road. Păstrează și acum, după toți acești ani, acea privire splendidă a bucuriei naive, de parcă s-ar uita în permanență doar la partea luminoasă a lumii.
- “Mergem să înotăm?” mă întreabă veselă deși îmi cunoaște răspunsul.
- “Știi bine că mi-e frică”
- “Haide dragă, că te țin eu”
Mă abat viclean de la subiect, printr-o glumă:
- “Nu pot, că-s zodie de Pământ”
- “Aoleuuuu……” – își cântă nemulțumirea pe ton ascendent în timp ce se îndreaptă, în pas săltat, către apă.
O urmăresc cu privirea. Dansează mergând și imită câteva mișcări de salsa. Anastasia e frumoasă în orice anotimp dar parcă așa, cu pielea bronzată și părul plin de onduleuri rebele, saline, are un farmec aparte. Gândul îmi zoboara iarăși la fotografia Dorothy și la aerul atât de artistic pe care îl avea atunci, de parcă era gata să ia cu asalt o scenă pe Brodway într-un musical de excepție. În prezent însă, nu există fapt care ar îngrozi-o mai tare decât un one woman show numit ‘Anastasia’. Și deși încearcă necontenit să păstreze un anonimat categoric, ferit de lumina oricărui reflector, nu își dă seama că, prin simplă ei prezență, rămâne incontestabil memorabilă în amintirea oricărei persoane care o întalnește.
Dar Anastasia nu e doar frumoasă. E mândră. În sensul plin de spirit al cuvântului, nu doar concret estetic. Ascunde în ea o elegantă rar întâlnită, pur inascută și conturată apoi într-un mod fin cu elemente de cultură, literatură, călătorii și evenimente trăite. Ce melanj! Mă întreb însă, cu reală uimire, cum de nu a descoperit-o nimeni până acum, în forma ei cea mai pură, să o pună sus, pe un piedestal al iubirii? Dau vina fulgerător pe o modestie exacerbată, perfect caracteristică ei, o dorință de a păși în permanentă pe calea umbrită de soare, la adăpostul convenient al unui ‘nu am nimic special’. De-am reuși să ne vedem prin ochii celorlalți! Viața ar fi de mii de ori mai blandă!
Costumul ei de baie, într-un roz stins (ce-mi amintește brusc de Rachel Ward și rochia ei divină - ‘tradafir ars” purtată în Pasărea Spin,într-o scenă memorabil de duioasă), o complimentează excepțional și îi scoate în evidență formele corpului pe care de obicei încearcă din răsputeri să le ascundă. Dar vara nu o iartă! Și nu știu cine are mai mult farmec? Eroina din film sau Anastasia. Întrebare fără răspuns, la care nu stărui foarte mult, căci deja i-am piedut din câmpul visual silueta, a dispărut cu totul în apa turcoaz-mediteraneană. Probabil înoată cu capul la fund. Ce invidie!

Litoralul e gol; nu mulți se încumetă să vină atat de devreme la plajă. Și oricum, chiar să fi fost plin de oameni, noi mereu alegem locuri mai retrase, departe de zgomot și valma caracteristică sezonului estival. Așa ne place, câte un colț de răgaz! Nisipul e curat și are licăriri hipnotizante în bătaia soarelui spre apus. Mă declar învinsă de atâta frumusețe și închid ochii. Imaginea însă nu se schimbă și din memorie recreez un tablou de Nicolae Tonitza, ‘Plajă la Mangalia’. Câtă pace!
Mă trezește brutal o mângâiere dezgratioasă a unui corp rece și apos care mi se așează neplăcut pe piept, cu intenția clară de a escalada tot mai sus. Sar că arsă și mă ridic într-o tumbă demnă de un saltimbanc.
- “Ți-am adus în dar o alga! Poate în zodiacul floral, ești plantă de apă” o aud zicând în timp ce rade cu nesaț. Un râs cristalin, plin de viață.
Rad și eu, deși încă-mi bate inima de la sperietură. Pe cine să te superi? Așa e Anastasia, adeseori frapantă în schimbarea de stări și emoții – de la calm controlat la nebunie și joacă.
Privirile ne fug amandorura către malul marii – zgomot și glasuri de copii. Două fetițe, apărute de nu se știe unde, lucreaza, într-o produndă concentrare la un castel de nisip. Coordonarea e perfectă – în timp ce una joacă rol de arhitect, cealaltă acționează pe plan secund, la partea de creație artistică și adună carcase de melci, pentru décor. Nu deranjează, însă sparg prin glas și râsete molcomul zilei.
Anastasia nu se așează. Picăturile de apă sărată se adună în râuri și îi curg șirag pe piele. Bate ușor din picior scormonind nisipul încins în timp ce nu-și poate lua privirea de la cele două copile. Ca prin minune, descoperă din nou biata scoică ce-i servise drept victima mai devreme. Își face un țel din a-și duce misiunea la bun sfârșit, într-un soi de ajutor dat naturii: transformarea carcasei dure în fir rafinat de nisip. Aș vrea să îi spun că asta e un process milenar dar îmi înfrânez gândul căci percep o ușoară schimbare de temperament. Râsul i-a pierit.
- “Doamne, a fost superb în apă!” – și deși glasul îmbie către bucurie, în ochi apare o umbră de tristețe. Nu mi se permite să răspund căci deja norul ce-i umbrea privirea a dispărut.
Face o piruetă bruscă, apucă energic colțul cearceafului de plajă și îl rotește cu mișcări precise și circulare, gata de plecare.
- “Bem un Aperol la Cochilia? Îl dau eu!” – îmi spune jucăușă, în timp ce îmi face cu ochiul.
Nu am timp de reacție, mă ridic și eu, căci ea deja e în mișcare, precum un titirez mânuit de forțe invizibile. O aud cântând amuzată o melodie estivală.
Îi urmez pașii zâmbind. Și am siguranță că orice s-ar întâmpla în lume, vom rămâne pe prietene de-a pururi. Și că totul se va aranja, într-un mod perfect, ca piesele unui puzzle la final, fiecare la locul ei, așa cum ne e dat.
留言