Anastasia. Portret.


- “Nu-i loc mai frumos pe pamant” – spune Anastasia intr-un oftat dulce, in timp ce sparge cu degetele, usor nervos, o cochilie alba ca laptele. Biata carcasa, lovita de nesansa, avusese ghinionul sa-si faca loc prin nisip,incomod de aproape de corpul asasinei.

O aud ca prin vis, caci soarele de dupa masa imbie la toropeala iar eu ma las leganata de saltarea valurilor precum un copil de fasa in bratele mamei. Rar deliciu!

Nu-i raspund. In schimb, surprind cu privirea-mi usoara nervozitate a gestului mainii, in plin contrast cu afirmatia dulce si plina de dragoste de mai devreme.

Anastasia nu insista, de parca stie, printr-un instinct siret ca si eu simt la fel. Asa a fost mereu intre noi – nu-i nevoie de prea multe cuvinte, suntem si vom fi suflet langa suflet. Si-apoi, intr-adevar, nu-i loc mai frumos pe pamant ca o plaja la Marea Neagra, la inceput de Iunie. Ce as putea sa contest?




Imi intorc insa privirea catre ea – intr-un mod voit insesizabil - si imi permit sa o observ cu nesat din spatele lentilelor opace ale ochelarilor mei cat eye.

Anastasia vorbeste cu ochii – lucru care nu ii vine intodeauna drept ajutor caci atunci cand incearca sa disimuleze un comportament cele doua lumi cuprinse in privire ii servesc drept adversar. Imi amintesc cu drag de o veche fotografie a ei (sa fi avut atunci nu mai mult de patru ani) intr-o rochita de vara inflorata. Instantaneul a prins-o intr-un dans subtil, aproape imperceptibil, dintr-un usor profil. In picioare purta pantofii rosii ai mamei iar ochii ei limpezi marturiseau toata simplitatea si voiosia copilariei. O Dorothy stralucitoare gata sa faca primul pas grandios pe misticul Yellow Brick Road. Pastreaza si acum, dupa toti acesti ani, acea privire splendida a bucuriei naïve, de parca s-ar uita in permanenta doar la partea luminoasa a lumii.

- “Mergem sa inotam?” Ma intreaba vesela desi stie foarte bine care mi-e raspunsul.

- “Stii bine ca mi-e frica”

- “Haide draga, ca te tin eu”.

Ma abat viclean de la subiect, printr-o gluma:

- “Nu pot, ca-s zodie de Pamant”

- “Aoleuuuu……” – isi canta nemultumirea pe ton ascendent in timp ce se indreapta, in pas saltat, catre apa.


O urmaresc cu privirea. Danseaza mergand si imita cateva miscari de salsa. Anastasia e frumoasa in orice anotimp dar parca asa, cu pielea bronzata si parul plin de onduleuri rebele, saline, are un farmec aparte. Gandul imi zoboara iarasi la fotografia Dorothy si la aerul atat de artistic pe care il avea atunci, de parca era gata sa ia cu asalt o scena pe Brodway intr-un musical de exceptie. In prezent insa, nu exista fapt care ar ingrozi-o mai tare decat un one woman show numit ‘Anastasia’. Si desi incearca necontenit sa pastreze un anonimat categoric, ferit de lumina oricarui reflector, nu isi da seama ca prin simpla ei prezenta ramane incontestabil memorabila in amintirea oricarei persoana care o cunoaste.


Dar Anastasia nu e doar frumoasa. E mandra. In sensul plin de spirit al cuvantului, nu doar concret estetic. Ascunde in ea o eleganta rar intalnita, pur inascuta si conturata apoi intr-un mod fin cu elemente de cultura, literatura, calatorii si evenimente traite. Ce melanj! Ma intreb insa, cu reala uimire cum de nu a descoperit-o nimeni pana acum, in forma ei cea mai pura, sa o puna sus, pe un piedestal al iubirii? Dau vina fulgerator pe o modestie exacerbata, perfect caracteristica ei, o dorinta de a pasi in permanenta pe calea umbrita de soare, la adapostul convenient al unui ‘nu am nimic special’. De ce nu reusim sa ne vedem prin ochii celorlalti? Viata ar fi de mii de ori mai blanda!


Costumul de baie, intr-un roz stins (ce-mi aminteste brusc de Rachel Ward si rochia ei divina - ‘tradafir ars” purtata in Pasarea Spin,intr-o scena memorabil de duioasa), o complimenteaza exceptional si ii scoate in evidenta formele corpului pe care de obicei incearca din rasputeri sa le ascunda. Dar vara nu o iarta! Si nu stiu cine are mai mult farmec? Eroina din film sau Anastasia. Intrebare fara raspuns, la care nu starui foarte mult, caci deja i-am piedut din campul visual silueta, a disparut cu totul in apa turcoaz-mediteraneana. Probabil inoata cu capul la fund. Ce invidie!


Litoralul e inca gol; nu multi se incumeta sa vina inca la mare. Si oricum, chiar sa fi fost plin Iulie, noi mereu alegem locuri mai retrase, departe de zgomot si valma caracteristica sezonului estival. Asa ne place, cate un colt de ragaz! Nisipul e ireal de curat si are licariri hipnotizante in bataia soarelui spre apus. Ma declar invinsa de atata frumusete si inchid ochii. Imaginea insa nu se schimba si din memorie recreez un tablou de Nicolae Tonitza, ‘Plaja la Mangalia’. Cata pace!



Ma trezeste brutal o mangaiere dezgratioasa a unui corp rece si apos care mi se aseaza neplacut pe piept, cu intentia clara de a escalada tot mai sus. Sar ca arsa si ma ridic intr-o tumba demna de un artist de circ.

- “Ti-am adus in dar o alga! Poate in zodiacul floral, esti planta de apa” o aud zicand in timp ce rade cu nesat. Un ras cristalin, plin de viata.

Rad si eu, desi inca-mi bate inima de la sperietura. Pe cine sa te superi? Asa e Anastasia, adeseori frapanta in schimbarea de stari si emotii – de la calm controlat la nebunie si joaca.

Privirile ne fug amandorura catre malul marii – zgomot si glasuri de copii. Doua fetite, aparute de nu se stie unde, lucreaza intens, intr-o produnda concentrare la un castel de nisip. Coordonarea e perfecta – in timp ce una joaca rol de arhitect, cealalta lucreaza pe plan secund, la partea de creatie artistica si aduna carcase de melci, pentru décor. Nu deranjeaza, insa sparg prin glas si rasete molcomul zilei.


Anastasia nu se aseaza. Picaturile de apa sarata se aduna in rauri si ii curg sirag pe piele. Bate usor din picior scormonind nisipul incins in timp ce nu-si poate lua privirea de la cele doua copile. Ca prin minune, descopera din nou biata scoica ce-i servise drept victima mai devreme. Isi face un tel din a-si duce misiunea la bun sfarsit, intr-un soi de ajutor dat naturii: transformarea carcasei dure in fir rafinat de nisip. As vrea sa ii spun ca asta e un process milenar dar imi infranez gandul caci percep o usoara schimbare de temperament. Nu mai rade.

- “Doamne, a fost superb in apa!” – si desi glasul imbie catre bucurie, in ochi apare o umbra de tristete. Nu mi se permite sa raspund caci deja norul ce-i umbrea privirea a disparut.

Face o pirueta brusca, apuca energic coltul cearceafului de plaja si il roteste cu miscari precise si circulare, gata de plecare.

- “Bem un Aperol la Cochilia? Il dau eu!” – imi spune jucausa, in timp ce imi face cu ochiul.


Nu am timp de reactie, ma ridic si eu, caci deja e in miscare, precum un titirez manuit de forte invizibile. O aud cantand amuzata o melodie estivala.

- “ O mundo sorriindo, o doce balançoooooo”


O urmez zambind. Si am siguranta ca orice se va intampla in lume, vom ramane pe vecie prietene. Si ca totul se va aranja intr-un mod perfect, ca piesele unui puzzle la final, fiecare la locul ei, asa cum ne e dat.