Fereastra cu ramă grea, de lemn masiv, făurită de mâinile iscusite ale bunicului,încă mai ține piept viscolului de afară, chiar și azi, după atâția ani. Zăbovesc într-o mângâiere dulce, peste nodurile fine de stejar. Zâmbesc. Mi-l aduc aminte și acum, stând grav în atelierul de vară, pierdut în gânduri printre fierăstraie, rindele, scoabe și burghie, uitându-se solem la câte o bucată de lemn fără o formă definită. Ce măiestrie ocultă trebuie să fi avut bunicul că să poată da viață bucăților de copac tăiate brut, așezate unele peste altele, pe bancul de lucru. Lucra cu iubire de meserie și din mâinile lui se nășteau grinzi puternice, ferestre de diferite forme, mobilă și mici elemente de decor.
- “Cum știi unde să tai, bunicule?” îl întrebam, câteodată, în timp ce mă uitam fascinată cum din mișcări line, fierăstrăul urma linii trasate invizibil.
- “Iaca te uiți la lemn și dai la o parte tot ce nu seamănă cu un scaun”, răspundea cu un zâmbet jucăuș, în timp ce uda cu buzele un creion de tâmplărie pe care îl ținea întodeauna după ureche.
Dar azi bunicul nu mai e aici și prin mângâierea domoală a lemnului de stejar parcă îi mângâi lui mâna arsă de soare și mereu uscată, ce devenise, odată cu anii, asemenea lemnului pe care îl iubea atât.
Parcă prin ferestrele acestea, nebiruite de timp, s-a cufundat și spiritul lui și el se află în tot și toate, căci el le-a construit și a pus în ele bucată din suflet, din ochi, din piele.
Pe geam – flori de gheață. Stele argintii, finite în colțuri ascuțite, prinse într-o horă nebună formând o perdea naturală, compactă. Nu pot studia un drum definit al rondelelor căci ele nu urmează un traseu clar și se pierd în dans, într-un ritm progresiv, hipnotic. Gândul îmi zboară la Ciuleandra, joc dionisiac, frenetic, smintit. Și ochii îmi obosesc. Încerc să identific în zadar un șablon de orice fel.
Narcisele și crinii se îmbină narcotic cu pene de diferite mărimi și forme, cu laturi ascuțite precum lama de cuțit. Pe lături, apar râuri de cristal înghețate, la nivel micro, mici urme fără formă, rotocoale de ninsoare pufoasă. În colțuri, au prins viață flori de câmp, difuze. Încerc să scrijelesc ușor cu unghia, în mișcări circulare, doar doar voi reuși să formez un hublou minuscul, prin care să văd o bucată din grădina. Renunț însă, încercarea e neplăcută, stratul de gheață prea dens, iar orice încercare de eliberare e inutilă. Respirația mea caldă acoperă imediat cu abur spațiul format și crăpături de flori de gheață se ivesc din nou, sfidător. Rămân captivă.
Simt nevoia să fac un pas în spate, într-o încercare de a vedea imaginea de ansamblu. Ce sens are avea un vizor către lumea de afară? M-ar invada, prin locul mic, un val de întristare. Aș realiza, încă o dată, că nimic de ce era nu mai este. Dincolo de geam exista odată o viață care s-a pierdut în timp, și din grădina vie de altă dată a rămas acum ruină și nostalgia a tot ce putea să fie, dar n-a mai izbutit să renască. Rămasă aici, în camera rece, mă simt totuși la adăpost. Aici se mai patrează încă o ordine stranie, de nestrămutat.
Mă uit spre geam către florile de gheață și îmi aduc aminte de cum broda bunica perdele din mătase albă. O văd ca și acum, pe buturuga din spatele bucătăriei de vară, cu trupul ușor aplecat în față, pierdută în țesătură și gânduri. Perdeaua îi acoperea picioarele și uneori cădea greoi pe pământ, mătrurand colbul gri. Din mâinile ei se nășteau minunate decoruri primăvăratice, cu flori calde de asta dată, adunate toate într-un salt vesel, care mai de care mai strălucitoare. Mâinile bunicii nu erau fine. Degetele ei groase, precum niște corpuri cilindice se mișcau însă cu atâta lejeritate în timp ce acul ademenea, fără rușine, materialul alb precum laptele și faurea siluete florale.
- "Cum știi, bunico, unde să pui fiecare ramură, fiecare petală, fiecare fir de iarbă?"
- "Ei, iaca mă uit la nimicul asta alb și unde îmi cere țesătura, acolo brodez"
Parcă se vorbiseră ei doi, bunica și bunicul, să nu-și împărtășească secretele muncii lor. Iar chestia asta mă intrigă peste măsură însă mă și supără, de parcă știam de pe atunci că niciodată nu aveam să pot cuprinde și simți și eu această taină. Cea al lucrului bine făcut, a măiestiei și a mândriei creației făcute în spirit.
Azi nici bunica nu mai printre noi și simt nevoia acută de a mângâia și florile de gheață, în amintirea perdelelor ei superbe ce astăzi nu mai împodobesc ferestrele casei. Ce omagiu aduce însă natura lipsei de materie și cât de frumos vorbește în amintirea isusintei unori mâini trecute!
Mă cuprinde brusc un fior rece. Îmi dau seama însă că nu de emoție sau neliniște, ci pus și simplu de frig. Prin peretele din spatele sobei și-a făcut loc, îndrăzneață, o fisură adâncă, precum o crevasa. Cine s-ar fi gândit că în acea camera umplută în trecut de căldura unui foc tandru ar întra, prin efracție, ghiara de fier a unei ierni eterne. Îmi plimb privirea peste zugrăveala scorojită de pe pereți, altă dată atât de atent îngrijită și înviorată la fiecare Paște și Crăciun. Zidurile își plâng tablourile. În locurile lor au rămas pete decolorate și simpla amintire a podoabelor de odinioară. O singură pictură a mai rămas: o imagine ștearsă cu ‘Cina de de Taină’, în care un Iisus blând și iertător privește cu ochi triști către bucatele înșirate sporadic pe masă. Doar acest Iisus a mai rămas aici, paznic tăcut al anilor ce s-au scurs, în neștire, în non sens.
Casa nu mai are suflet, energia s-a stins, așa cum s-au stins și cei ce făceau din acest loc noroc. Puteam să nu vin, dar am spus să fiu totuși aici, ca semn de rămas bun și o ultima închinăciune.
Pe măsuța de cafea, sub un vraf de ziare roase de ani, zăresc colțul a ceea ce ar putea fi o veche ramă fotografică. Nu mă înșel – pierdut printre nimicuri, prăfuit și crăpat, un mic tablouaș rămăsese acolo de cine știe câte decenii. De sub colbul adunat pe geam îmi zâmbesc larg bunica și bunicul. O fotografie făcută chiar acolo, pe scările casei, într-o primăvară plină de copaci în floare. Într-o altă viață și alt anotimp.
Simt telefonul vibrând. Răspund. E agentul imobiliar. Îmi amintesc că nu am semnat încă contractul de vânzare.
- "Sunteți bine? Încercăm să vorbim cu dumneavoastră de ieri după masă, am sunat în continuu, nu am închis un ochi toată noaptea, am zis că v-ați pierdut în viscol"
- "De ieri după masă? Absurd, eu acum am ajuns, am intrat puțin în casă, așa de un scurt adio…"
Îmi întorc privirea instinctiv către pat – o adâncitura în așternuturile roase de molii trădează o seară de odihnă. Dormisem acolo, toată noaptea.
Comments