Jocul florilor de gheata



Fereastra cu rama grea, de lemn masiv, faurita de mainile iscusite ale bunicului,inca mai tine piept viscolului de afara, chiar si azi, dupa atatia ani. Zabovesc intr-o mangaiere dulce, peste nodurile fine de stejar. Zambesc. Mi-l aduc aminte si acum, stand grav in atelierul de vara, pierdut in ganduri printre ferastraie, rindele, scoabe si burghie, uitandu-se solem la cate o bucata de lemn fara o forma definita. Ce maiestrie oculta trebuie sa fi ascuns bunicul ca sa poata da viata bucatilor de copac taiate brut, asezate unele peste altele, pe bancul de lucru. Lucra cu iubire de meserie si din mainile lui se nasteau grinzi puternice, ferestre de diferite forme, mobila si mici elemente de decor.


- “Cum stii unde sa tai, bunicule?” Il intrebam, cateodata, in timp ce ma uitam fascinata cum din miscari line, fierastraul urma linii trasate invizibil

- “Iaca te uiti la lemn si dai la o parte tot ce nu seamana cu un scaun”. Raspundea cu un zambet jucaus, in timp ce uda cu buzele un creion de tamplarie pe care il tinea intodeauna dupa ureche.

Dar azi bunicul nu mai e aici si prin mangaierea domoala a lemnului de stejar parca ii mangai lui mana arsa de soare si mereu uscata, ce devenise, odata cu anii, asemenea lemnului pe care il iubea atat.


Parca prin ferestrele acestea, nebiruite de timp, s-a cufundat si spiritul lui si el se afla in tot si toate, caci el le-a construit si a pus in ele bucata din suflet, din ochi, din piele.

Pe geam – flori de gheata. Stele argintii, finite in colturi ascutite, prinse intr-o hora nebuna formand o perdea naturala, compacta. Mi-e greu sa urmaresc un drum definit al rondelelor caci ele nu urmeaza un traseu clar si se pierd in dans, intr-un ritm progresiv, hipnotic. Gandul imi zboara la Ciuleandra, dans dionisiac, frenetic, smintit. Si ochii imi obosesc. Incerc sa identific in zadar un sablon de orice fel.


Narcisele si crinii se imbina narcotic cu pene de diferite marimi si forme, cu laturi ascutite precum lama de cutit. Pe laturi, apar rauri de cristal inghetate, la nivel micro, mici urme fara forma, rotocoale de ninsoare pufoasa. In colturi, au prins viata flori de camp, difuze. Incerc sa scrijelesc usor cu unghia, in miscari circulare, doar doar voi reusi sa formez un hublou minuscul, prin care sa vad o bucata din gradina. Renunt insa, incercarea e neplacuta, stratul de gheata prea dens, iar orice incercare de eliberare e inutila. Respiratia mea calda acopera imediat cu abur spatiul format si crapaturi de flori de gheata se ivesc din nou, sfidator. Raman captiva.


Simt nevoia sa fac un pas in spate, intr-o incercare de a vedea imaginea in ansamblu. Ce sens are avea un vizor catre lumea de afara? M-ar invada, prin locul mic, un val de intristare. As realiza, inca o data, ca nimic de ce era nu mai este. Dincolo de geam exista odata o viata care s-a pierdut in timp, si din gradina vie de alta data a ramas acum ruina si nostalgia a tot ce putea sa fie, dar n-a mai izbutit sa renasca. Ramasa aici, in camera rece, ma simt totusi la adapost. Aici se mai patreaza inca o ordine stranie, de nestramutat.


Ma uit spre geam si catre florile de gheata si imi aduc aminte de cum broda bunica perdele din matase alba. O vad ca si acum, pe buturuga din spatele bucatariei de vara, cu trupul usor aplecat in fata, pierduta in tesatura si ganduri. Perdeaua ii acoperea picioarele si uneori cadea greoi pe pamant, matrurand colbul gri. Din mainile ei se nasteau minunate decoruri primavatatice, cu flori calde de asta data, adunate toate intr-un salt vesel, care mai de care mai stralucitoare. Mainile bunicii nu erau fine. Degetele ei groase, precum niste corpuri cilindice se miscau insa cu atata lejeritate in timp ce acul ademenea, fara rusine, materialul alb precum laptele si faurea siluete florale.


- ‘ Cum stii, bunico, unde sa pui fiecare ramura, fiecare petala, fiecare fir de iarba?’

- ‘Ei, iaca ma uit la nimicul asta alb si unde imi cere tesatura, acolo brodez’

Parca se vorbisera ei doi, bunica si bunicul, sa nu-si impartaseasca secretele muncii lor. Iar chestia asta ma intriga peste masura insa ma si supara, de parca stiam de pe atunci ca niciodata nu aveam sa pot cuprinde si simti si eu aceasta taina. Cea al lucrului bine facut, a maiestiei si a mandriei creatiei facute in spirit.

Azi nici bunica nu mai printre noi si simt nevoia acuta de a mangaia si florile de gheata, in amintirea perdelelor ei superbe ce astazi nu mai impodobesc ferestrele casei. Ce omagiu aduce insa natura lipsei de materie si cat de frumos vorbeste in amintirea isusintei unori maini trecute!


Ma cuprinde brusc un fior rece. Imi dau seama insa ca nu de emotie sau neliniste, ci pus si simplu de frig. Prin peretele din spatele sobei si-a facut loc, indrazneata, o fisura adanca, precum o crevasa. Cine s-ar fi gandit ca in acea camera umpluta in trecut de caldura unui foc tandru ar intra, prin efractie, ghiara de fier a unei ierni eterne. Imi plimb privirea peste zugraveala scorojita de pe pereti, alta data atat de atent ingrijita si inviorata la fiecare Paste si Craciun. Zidurile isi plang tablourile. In locurile lor au ramas pete decolorate si simpla amintire a podoabelor de odinioara. O singura pictura a mai ramas: o imagine stearsa cu ‘Cina de de Taina’, in care un Iisus bland si iertator priveste cu ochi tristi catre bucatele insirate sporadic pe masa. Doar acest Iisus a mai ramas aici, paznic tacut al anilor ce s-au scurs, in nestire, in non sens.


Casa nu mai are suflet, energia s-a stins, asa cum s-au stins si cei ce faceau din acest loc noroc. Puteam sa nu vin, dar am spus sa fiu totusi aici, ca semn de ramas bun si o ultima inchinaciune.

Pe masuta de cafea din colt, sub un vraf de ziare roase de ani, zaresc coltul a ceea ce ar putea fi o veche rama fotografica. Nu ma insel – pierdut printre nimicuri, prafuit si crapat, un mic tablouas ramasese acolo de cine stie cate decenii. De sub colbul adunat pe geam imi zambesc larg bunica si bunicul. O fotografie facuta chiar acolo, pe scarile casei, intr-o primavara plina de copaci in floare. Intr-o alta viata si alt anotimp.

Simt telefonul vibrand. Raspund. E agentul imobiliar. Imi amintesc ca nu am semnat inca contractul de vanzare.


- ‘ Sunteti bine? Incercam sa vorbim cu dumneavoastra de ieri dupa masa, am sunat in continuu, nu am inchis un ochi toata noaptea, am zis ca v-ati pierdut in viscol’

- ‘ De ieri dupa masa? Absurd, eu acum am ajuns, am intrat putin in casa, asa de un scurt adio…

Imi intorc privirea instinctiv catre pat – o adancitura in asternuturile roase de molii tradeaza o seara de odihna. Dormisem acolo, toata noaptea.