Ajunsese acasa pe la ora pranzului. O asteptam pe bancuta din spatele casei. Sau poate nu o asteptam, poate doar stateam acolo in razele soarelui, cu privirea catre vechea casa batraneasca si spre bucataria de vara. Vis a vis, peste gradina de flori, pe eterna-i buturuga de lemn, sedea asezata si bunica. Si intr-un mod ciudat, nu simteam nevoia sa ne ridicam nici una, nici alta, ci doar ne priveam asa, peste trandafiri.
- A venit maica-ta?
- N-a venit, acuma vine.
- Lasa ca auzim noi poarta...
Cunosteam prea bine capriciile curtii, precum pricepi un om cu care-ai trait o viata. Ca doar toate ramasesera la fel, de cand ma nascusem. Si gardul de lemn, si poarta de fier, si impreunarea lor zilnica in sunet. Daca te tinutiesc anii in acelasi loc, ajungi sa deosebesti fiecare murmur, din fiecare cotlon. Iar eu cu bunica, desi necunoscatoare in ale muzicii si fara vreo aplecare catre vreun portativ, aveam o reala intelegere asupra rapsodiei bataturii. Caci sunetele erau distincte – poarta din spate batea fier pe fier si nastea o nota clara, dueroasa, urcata mai sus pe portativul simturilor noastre. Cea de la drum, batea, cum am zis – fier pe lemn. In stil dulceag, mai scazut, anuntand oaspeti.
In orice alta zi, n-as fi ramas pe bancuta atata vreme, caci in timpurile alea nu prea aveam stare. Dar atunci asteptam sa se fiarba magiunul si o raza de soare se hotarase sa-si dea ultima suflare pe fruntea mea. Si era un sfarsit de Octombrie dulce. Prin trandafirii care se incapatanau se infloreasca inca, vedeam parul alb al bunicii si atata timp cat statea ea asezata, insemna ca mai avem de asteptat. Din bucataria de vara, ieseau aburi grei. Si mirosea a prune coapte si era inca bine.
- Tot la sezatoare? Se aude vocea maica-mii de dupa coltul casei, precum un clinchet de clopotel. Tresarim amandoua.
- Uite ca n-am auzit poarta!
- Era deschisa si tot deschisa am lasat-o si eu, asa ca o invitatie
- Du-te tu mama si inchide-o, ca n-avem nevoie de oaspeti! ridica vocea bunica, desi o auzeam foarte bine. O coboara apoi, mai pentru sine – ' ca nu suntem multi cu ei, dar nici fara ei nu suntem putini!'
In mod normal m-as fi ridicat si m-as fi dus, mai ales in zi de magiun. Nu as fi indraznit s-o supar chiar atunci. Dar tocmai in momentul acela s-a asezat si mama pe bancuta. Si atunci am vazut-o. Am vazut-o asa cum vezi un om pentru prima oara si tresari intr-o bataie de inima, fulgerat de uimire. Caci e o diferenta intre doar a privi fara intelegere si a vedea cu inima.
Purta un trench verde smarald strans in talie cu un cordon din acelasi material, innodat neglijent intr-o parte, iar catarama grea, de lemn, i se odihnea pe genunghi. Era obosita, pesemete, caci a tras adanc aer in piept, a inchis ochii si cu nasul in vant, catre soare, a rosit aceeasi fraza pe care am auzit-o des de-a lungul anilor
- Cine m-o fi pus sa ma marit eu aici, in varful asta de munte?
Ca asa era la Comarnic, deal peste deal, peste punte, peste Prahova. Si aveam de urcat pana sus la noi la casa, si nu erau masini si nici taxiuri. Doar carute cu cai, uneori. Si era inca bine.
Ii dansau razele prin par si formau licariri jucause de culoarea toamnei in crestet, coborand mai apoi, subtil, catre obraji, intr-o cascada de reflexii visinii. Si avea mama atunci parul mai lung, intr-un bob pana la umeri, si era bogat si curat si atunci cand se misca ea se agita si el, in directii numai de el stiute, de ii incadra fata rotunda si i-o mangaia, precum doua palme pline de iubire. Si parul asta nebun in culori si atat de bine asortat anotimpului dansa cromatic cu verdele smarald, de nu stiai care pe care se complimenteaza mai bine.
- Trebuie taiati trandafirii, sa nu ii prinda bruma de noiembrie
Si ridicandu-se de langa mine, cuprinde intre degete un boboc alb ce se inaltase fara jena deasupra tuturor celorlalti, ca si cum ar fi vrut sa atinga, plin de obraznicie, ramurile marului ionatan, plin inca de rodul toamnei.
Prin perdeaua de lumina, i-am urmarit miscarea mainii mici, albe, delicate. Ingemanarea dintre degetele ei suave, ca de adolescenta, si finetea petalei de tradafir a creat, pentru mine, de atunci si pana astazi, imaginea feminitatii tainice, coborata din alte universuri si adusa in concret printr-un gest atat de simplu.
- Cati ani faci, Tania? Ca mai e putin... – o intreaba bunica, ridicandu-se de pe buturuga, sa verifice cum stau treburile la tuciul cu magiun
- Treizeci si cinci – raspunde mama intr-un zambet larg, de parca a cuprins in el intreaga frumusete a lumii, si misterul tuturor femeilor pline de lumina, care stiu ele ce stiu, caci sunt si sotii, si mame si fiice si duc cu ele greutatea dar si sfintenia acestui Pamant
- Sa fii sanatoasa.
Implinea anul ala treizeci si cinci. Dar in ziua aceea avea inca treizeci si patru. Iar eu aveam opt ani. Si m-am indragostit atunci de mama, de intrega ei fiinta si nu mi-as fi putut inchipui om mai fermecator ca ea. Mai vazusem eu mame, pe la altii copii, si pe la scoala, si pe la balciuri, si pe la cate un Sfant Ion. Dar ca ea parca niciuna, atat de invaluita-n iubire, atat de mladie, atat de suava.
Cuprinsa de valul acela de iubire, mi-am dorit cu ardoare sa treaca anii repde, sa ajung si eu la treizeci si patru, caci aceea trebuie sa fie varsta cand femeia e cea mai senina. Si mi-a ramas acea cifra in minte, cusuta cu fir de nostalgie, caci atunci, in ziua aia, mama mi s-a parut a fi cea mai frumoasa din lume.
- Care ati lasat poarta aia deschisa? – se aude rasunator vocea bunicului pe alee.
Venea de la targ, imbracat cu hainele de oras si tinea mandru pe umar o sacosa de panza, plina ochi cu stiu si eu ce. Bunica isi plimba privirea fugar pe deasupra capului si se face ca nu observa palaria noua de fetru. Evita sa deschida subiectul, caci de acolo s-ar fi pornit o intreaga avalansa de povesti de care probabil nu avea rabdare. Concluzioneaza neutru:
- Tu lipseai.
Am ras, si eu, si mama. Era magiunul gata. Ultima raza de soare se pieduse dupa acoperisul vechi, de sindrila, a casei batranesti. Si brusc s-a facut rece, o racoare ce anunta subtil finalul toamnei. Si m-am uitat inca o data catre ea si n-am iubit-o, in toata copilaria mea, mai mult ca in ziua aceea. Si era Octombrie, si era inca bine.