In toata agitatia aceea, nu ma gandisem sa verific care era prognoza meteo pentru luna Ianuarie, in New Delhi. L’ete Indien, de Joe D’assin era unul din cantecele mele preferate si am persupus, fara echivoc, ca aceasta expresie trebuie sa vina de pe un taram cu o vara perpetua.
Aceasta supozitie avea sa ma coste mult – in toate cele 3 saptamni petrecute acolo, aveam sa tremur in continuu, in rochiile mele vaporoase, de vara. Tremuram, probabil si de emotii. Agentia imi raspusese, intr-un final, dupa o asteptare ce paruse o vesnicie – Twinkle si Harisha ma asteptau nerabdatoare.
Nu pot spune cu exactitate care a fost momentul in care idea unei adoptii s-a nascut in sufletul meu. Cu siguranta perioada pe care am petrecut-o, cu ani in urma, la un orfelinat de fete din capitala Indiana a avut ceva impact. Atunci am descoperit, cu stupoare, indiferenta catre material. Copile, adolescente, tinere femei, aflate toate sub acelasi acoperis, unite in acelasi gand – acela al libertatii, al independentei, al fericirii. Nimic tangibil nu conta, totul era impartit in mod egal, de la haine pana la mancare. In dormitoarele comune exista un singur dulap, cu haine pe diferite marimi. Nici o haina nu apartinea cuiva. Nici un alt obiect nu era identificat ca fiind al unei sau alteia – se foloseau, dupa necesitati, toate aceste lucruri, pe rand, de fiecare fata in parte.
Se imparteau idei insa – si dorinte. Inainte de culcare, fetele isi permiteau sa viseze. La viata ce urma sa vina, la familiile pe care urmau sa si le formeze. Cele mici, asteptau inca un salvator din alte lumi sub forma unui parinte. Cele mari, realizasera ca singurul mod de a prinde un fir de viata veritabila va fi sa invete si sa munceasca onest.
Tot sub acoperisul aceluiasi orfelinat am invatat ce inseamna sa fii umil si sa intelegi, fara cuvinte, nevoile unei alte persoane ajutand fara a astepta nimic in schimb. Si toate acestea nascute intr-un mod natural, degajat, firesc.
Agentia, alesese de aceasta data o alta institutie, din suburbie. A trebuit sa calatoresc acolo, traversand New Delhi, retraind emotii. Le-am cunoscut pe fete aproape imediat ce am ajuns.
Twinkle avea ochi negri adanci si o personalitate debordanta. La cei 16 ani ai sai traia viata cu o intensitate nemaintalnita de mine pana atunci. Era avida de noi emotii, jinduia dupa experiente proaspete, se bucura la fiecare cuvant pe care il rosteam. Crea in mine o furtuna de emotii. Avea, in acelasi timp, o inteligenta rar intalnita, bazata pe instinct. I-am daruit ‘Portretul lui Dorian Grey’ de Wilde, usor nesigura, caci nu stiam exact daca va putea intelege ideea din spatele textului. M-a rugat sa ii citesc pasaje. A reusit sa inteleaga mult mai mult decat m-as fi asteptat vreodata sa faca o tanara de 16 ani si m-a uimit cu intrebari pe care noi abia reuseam sa le formulam la cursul de literature engleza din liceu. Cartea a fost singurul dar pe care l-a primit cu incantare. Era mult mai mult decat un lucru material.
Harisha purta ochelari cu rame rotunde, fapt ce ii dadea o aura de maturitate pentru cei 11 ani ai sai. Isi purta parul foarte lung si negru ( atat de negru incat uneori, in bataia soarelui capata reflexe albastrui) intr-o coada cuminte, la spate. Era pasionata de matematica si fizica si adora problemele complicate, cu multe necunoscute. Putea sa ramana intr-o stare de contemplatie in fata cifrelor ore in sir. M-a deconcentrat teribil si mi-a distrus orice bariera cand m-a rugat sa o ajut la o problema de fizica. ‘Un tren pleaca din gara X, cu o viteza medie de 50Km/h…’ Eu am terminat liceul uman, fizica mi-e straina precum imi sunt limbile orientale. Desi uimita de lipsa de ajutor, a inteles, printr-un bun simt inascut, ca nu trebuie sa insisite. Fiecare, cu ale lui. Doar mi-a zambit larg si m-a luat de mana. In acel moment a avut loc o stranie inversare de roluri - eu am fost copilul si ea mama.
Cat timp fetele erau la scoala, imi ocupam mintea cu diferite activitati, insa simteam zilele trecand si eram dezarmata in fata propriei fiinte si alegerii pe care trebuia sa o fac. Venisem aici crezand ca lucrurile vor fi mai usoare, ca poate, voi avea noroc si una dintre fete va avea asupra mea un impact mai mare decat cealalta. Realitatea insa, a fost una foarte diferita. Eram urcata sus, intr-un carusel de emotii, de stari contradictorii, de indioieli si temeri. Ma gandeam uneori cum de am putut sa ma indrum singura catre acest punct atat de nefericit de altfel, in fata unei alegeri ce avea sa creeze un impact nu doar asupra mea dar si asupra altor doua vieti.
Cum mi-am putut asuma responsabilitatea enorma de a veni, ca dintr-o alta lume, precum o Zana Buna purtand bagheta magica ce promitea fericirea pe de-o parte dar care condamna pe de-o alta?
Dar ia-ta-ma totusi, coordonand destine. Actul trebuia semnat a doua zi, o noua amanare insemna intrarea intr-un nou ciclu de adoptie iar eu nu imi mai permiteam sa mai astept inca un an.
Am inchis ochii si cu voce tremuranda am dictat functionarului numele fetei mele, litera cu litera, ca si cum scriam chiar eu, adanc pe suflet celeilalte, alegera facuta.
A doua zi plecam cu Twinkle catre casa, amandoua tremurand de emotie. Intr-o lasitate pe nici acum nu mi-o iert, mi-am luat la revedere de la Harisha inainte de culcare, fara sa-I spun ce decizie am luat. Stiam ca nu ma pot intoarce, nu ii puteam crea vise pe care nu aveam cum sa i le implinesc. I-am sarutat mainile mici, murdare de cerneala si am strans-o la piept ca si cum ii ceream sa ma ierte. Atunci, acum, intotdeauna.
Am zarit-o la fereastra in timp ce ne urcam in taxi. Mi-a zambit amar.
Un tren pleca din gara X….