La Mercerie


Ploua teribil. Un noiembrie trist, interminabil. Tramvaiul 41 înainta nervos pe șinele umede, tăind mândru covorul de asfalt, sugrumat de mașini ce își acceptaseră soarta resemnate, așteptând la semafor. Aglomerat până la refuz, biet vehicul optzecist, surmenat și el, probabil alergând cu disperare pentru o clipă de odihnă, la depou.

Tam tam...tam tam...ritmicitatea sunetului, precum un cântec pe repeat, mă face să mă bucur, totuși, de faptul că are propria-i linie, delimitată puternic de garduri de fier, iar șoferii temerari nu pot comite ilegalitatea plină de tupeu de a bloca ruta. Tam tam...tam tam...încă una, încă una. Încă o zi. Încă o zi. Câștigată sau pierdută... Depinde de perspectivă.

La tambur, ploaia insolentă își făcuse deja loc iar câțiva nefericiți, închinați în resemnare, stau în poziția capului plecat, în timp ce broboane de apă li se adună pe mantou. Câțiva ochi ardeiați privesc cu ranchiună către singurul scaun rămas liber, dar neutilizabil. Un cetățean nepăsător a lăsat la un moment dat geamul crăpat. Și iată cum, ceea ce putea fi un tron întru odihnă, avea acum funcția nefericită de piscină.

Contorsionată și cu răbdarea-mi încercată, număr în gând stațiile, așteptând cu jind să cobor la Crângași. Tam Tam... tam tam...încă una și ajung... promisiunea libertății. Sau mă rog, măcar al unui aer curat. Visez. Al unui aer măcar ne-reciclat, într-o mașinărie de fier, cu toate geamurile închise, aburinde. De altfel, cum să le și deschizi, oamenii și-au învățat lecția, scaunele trebuie protejate și bineînțeles, păstrate uscate.

În dreapta, pe fereastra încărcată de vapori, un adolescent încadrase într-o inimă perfect conturată următoarea sumă matematică: ' Sorina+ eu = love'. Căzut în contemplație și probabil îndrăgostit lulea, nu conșitentizase privirea țintă a unei bătrânici care probabil îi ura în gând toate cele rele, comparând febril generația de astăzi cu cea de altă dată. În alte vremuri, îți mai ofereau tinerii locul...

Crângași. Libertate! Cobor, cu mare greutate, făcându-mi loc printre sacoșe, umbrele și trupuri.Răsuflu ușurată. Trag adânc în piept niște noxe lăsate în dar de mașinile ce porniseră în trombă la culoarea verde și trec strada către mercerie.

În fața magazinului, coadă. Coadă de oameni gri și umbrele colorate. Un gând scurt mă ispitește – nu am totuși nevoie stringentă de nastrurii ăia roșii. Poate în altă zi... Însă tot am venit...Privesc cu jind către tramvaiul care deja se cufundă în Pasajul Lujerului. Stația mea era de fapt la Plaza. Dacă tot am coborât...

Șirul de oameni se scurge, mult mai repede decât anticipasem și mă felicit în gând pentru răbdare. Ajung, intru. Încăpere mică, aer greu. Laitmotiv, mă gândesc, această nevoie de oxigen. În interior, aceeași înghesuială - poate mai puțin traumatizantă decât în 41.

Pereții – înalți, ticsiți cu materiale colorate: mătase fină de culoarea cerului, cașmir auriu de India, stofă neagră și grea ( precum ziua de azi ), terctoturi în diferite culori, bumbace elastice cu buline ( pentru altfel de zile, însorite, de vară ), fetru azur, doc maroniu și tafta la metru. Toate aliniate într-un soi de tetris pe verticală, dând senzația unei picturi murale, obositoare. Gândul, îmi zboară, într-un mod ciudat, la Drumul Mătăsii... ce călătorie și câte suflete care..

- Pe negru va rog!

- Avem doar pe gri petrol.

Conversația îmi întrerupe șirul gândurilor.

Două fete tinere negociau materiale, iar vânzătoarea, din spatele tejghelei, părea ajunsă la capătul răbdării.

- Ați putea să vă mai uitați odată, va rog? Poate acolo, în spate, mi s-a părut că am zărit.. un gri mai închis...

- Ba da, uite...ia să vedem. Acesta?

- Nu o să îi placă mamei, răspunde a doua fată. Are sclipici.

- Ceva neutru, fără inserții, am putea găsi?

- Avem un bumbac negru, de calitate, făcut la noi la Brașov..

- Poate acela? Întreabă iarăși prima fată, entusiastmata brusc de un material ce cădea fluid dintr-un raft superior.

- Aia e mătase, răspunde vânzătoarea vădit iritată. O aducem din Polonia. Piperată ca preț, dar merită. Știți cum e..dai un ban dar...

- E prea scump, răspunde fata dintâi, tăind brusc clișeul vânzătoarei. - Și nu uita, soră, că mai avem și altele de luat...

- Nu contează, pentru mămica. Merită. Sigur o să îi placă. Pentru mămica luăm, știți?

Mă plictisește teribil acesta conversație și mă surprind, încă o dată, tânjind după tramvaiul 41, care ajunsese până acum la Plaza, ba chiar și trecuse. Aș fi putut fi acasă. Tam Tam..tam tam.. dar nu eram. Eram într-o mercerie la Crângași. Tam tam... tam tam... trec minutele și ideea că aș putea rămâne acolo ore în șir, fără scăpare, mă copleșește. Am o vagă senzație de déjà vu, ca și cum mai fusesem acolo, cumva, într-un alt timp, într-o altă viață. Și brusc îmi zboară gândul la o pictură de Dali. Materialele prind o formă fluidă, se scurg unul după celălalt, într-un melaj de nuanțe și texturi. Iar eu mă simt învăluită, precum o Gala, pedepsită să umble, rătăcită, întru eternitate, printre stofe și mătăsuri...Și apoi dacă mă mai gândesc și la..

- E perfect, îl luăm – se aud vocile surorilor, în cor.

Dialogul reînceput are scopul de a mă aduce cu picioarele pe pământ. Ce imaginație!

Ochii îmi fug către tejgheaua din sticlă masivă, transparentă. Nasturi! Înșiruiți perfect, adunați precum monezile, unul peste celălalt, într-o ordine de invidiat, împărțiți pe culori. Nasturi mici, nasucuri de muguri primăvăratici, de culoare roz pudrat. Nasturi mari, florali, sub formă de margaretă. Stele de mare bleu. Nasturi decorativi de lemn, cu două și patru găuri, perluțe sidefii, butoni de costum și manșete, insigne de toate mărimile, triunghiulare, cu sistem de prindere pe interior. Nasturi de metal auriu, stridenți, ca pentru armată, broșe de ceramică. Iar acolo..în colț.. nasturi roșii! Rosii... dacă aș putea vedea mai bine...Câți mi-ar trebui? Număr în gând. 2 la guler, apoi cobor pe piept încă 4 și apoi mânecile..asta ar fi un total de..

- Panglici aveți? Aud ca prin vis întrebarea, surorile își continuă jocul. Așteptarea devine apăsătoare

- Să luăm de mătase. Pentru mămica. Se asortează la material...

- Să luăm.

- Negre?

- Negre.

Sunt obosită și nu înțeleg de ce atâta tevatură și atâta atenție către...practic – nimic. Oamenii ar trebui să devină mai conștienți de propriile persoane și de cei din jur și să se grăbească puțin! Până la urmă, nu e o chestiune de viață și de moarte! Suntem într-o mercerie. Și apoi, mai e și vorba de respect până la urmă...dacă mă gândesc la..

- Pentru ce va trebuie toate acestea, totuși? Se aude vocea vânzătoarei, într-o capitulare finală

- E înmormântarea mămicii. Pentru trusou.

Ploaia se oprise brusc. Din asfalt ieșeau aburi reci. Am abandonat nasturii rosii. Cumva culoarea nu-si mai avea locul.

Tam tam...tam tam.. tramvaiul 41 tocmai intra în stație.