O veselie ametitoare, sublima, de neperturbat



Declaratia era individuala, caci fiecare dintre noi trebuia sa ne expunem propriul punct de vedere asupra celor intamplate – probabil si de aceea nu am avut voie sa vorbim intre noi dupa aparitia Zambetelor Rosii. Voiau, prespun, sa compare la final diferitele perspective pentru a scoate la iveala adevarul.

Nu a fost greu ca lucrurile sa ia o intorsatura neperevazuta imediat ce mirele, complet imprevizibil, a tras un scaun de pe scena si, plin de avant, a dat jos Tabloul de pe peretele de Est, exclamand, cu emfaza –

'Jos cu ranjetul!'

Un oaspete palid, dar cu prezenta de spirit, a sarit imediat sa repare greseala, incercand, din rasputeri, sa puna tabloul inapoi in cui. Prea tarziu insa, faptul era consumat si consemnat. Lucuri de genul asta se intamplau rar dar atunci cand aveau loc, reactia era aproape imediata. Nimeni nu stia exact cum se intampla acest lucru, caci nu existau, precum in trecut camera de luat vederi. Probabil, se inventasera mini chipuri ascunse in pertele poros. Ce rost mai avea sa te intrebi? Lucurile erau luate ca atare.

Ce nebunie temporara il lovise pe bietul om de a ales sa faca acest protest impromptu, chiar in ziua nuntii? Ce forta invizibila si ce curaj ametitor trebuie sa ai sa gandesti numai un asemenea gest. Si sa ai si forta sa duci la bun sfarsit un asemenea act de neingaduit.

Tabloul era cel clasic, cu Nas Rosu si il infatisa pe Clown-ul Suprem intr-o ipostaza de invidiat, pozand mandru in fata Cladirii Uniunii Zambetelor. Erau si variante pe Albastru, dar cumva nasul rosu se potrivea mai bine, cromatic vorbind, cu peruca rotunda de culoare portocalie si desenul hilar ce infatisa o gura exacerbata. Clownul suprem era mereu vesel, asa cum trebuia sa fim, in permanenta si noi.

Se radea in continuu, se traia intr-o veselie ametitoare, sublima, de neperturbat. Nimeni nu isi mai amintea de vremurile in care acest sentiment nu era perpetuu. Si nimeni nu se mai intreba, cel putin cu voce tare, de ce uneori curgeau lacrimi din ochi, in momente de cumpana. Nu puteai sa articulezi aceatsa intrebare, Zambetele rosii s-ar fi sezisat imediat. Avem tot ce ne trebuie, in aceasta lume perfecta, in care ni s-a dat cat am cerut si ceva in plus.

Se traia in preaplin, inimile erau usoare. Veneau, uneori, oaspeti din alte tari sa fie martori la aceasta revolutie a fericirii – oriunde iti aruncai privirea puteai vedea oameni razand in hohote in public.

Exista clasa muncitoare – personalitati puternice inzestrate cu forta fizica, plangand de fericire la gandul ca se vor duce a doua zi la serviciu, animati de ametitoarea dorinta de a lucra pentru tara. Pe strazi intalneai femei afisand un zambet larg, in timp ce isi plimbau copiii in parc, ce pana si ei chicoteau plini de entusiastm in timp ce se jucau nestiutori cu cate un clown de push. In Universitati puteai vedea tineri studenti, cu idealuri, facand parte din Adunari, cantand osane si contempland perfectiunea intregului sistem. Ce petreceri, cata voie buna!

Ramasesera intr-un oarecare con de umbra, batranii – mai echilibrati in zambete, mai domoli, mai pensativi. Ca si cum, prin cuvinte nespuse si nescrise, exista o limba ascunsa pe care o vorbeau doar ei intre ei, precum o veche Latina scoasa din uz. Cui sa ii pese de batrani, insa? Viitorul apartine zambetelor tinere, fresh, nealterate!

Calatoriile nu erau premise. Acest fapt cantarea insa, prea putin – pentru ca ai vrea sa vezi un alt loc cand aici e liniile vietii erau trasate atat de aproape de perfectiune?

Prieteniile erau limitate, interactiunile atent analizate. Intr-o societate organizata atat de sublim – tot ce ti se cerea era sa razi, sub atenta privire a Clownului Suprem. Si de ce nu ai fi fericit? Ti se dadea tot ce doreai. In limitele Organizatiei, bineinteles, si pe o anumita ratie individuala. De aceea se radea perpetuu, caci se primise darul absolut, cel al fericirii.

Se muncea mult, ore indelungate – uneori neplatite. Dar pretul era mic, caci adevrata fericire era contributia ta la Marea Putere, Sociatetea in care traiai si careia ii ofereai si munca si inima si sufletul, fara pic de regret, fara urma de echivoc.

Informatie din exterior nu exista – nu aveai nevoie, aici totul era prea bun pentru a fi alterat cu opinii nepotrivite. Clown-ul suprem si ai sai adjutanti te ridicau, te ocroteau, te sustineau. Si totul in schimbul adulatiei absolute.In fond, era un schimb echitabil – eram cu totii, atat de fericiti...o implinire fara cusur, precum o luna plina, stralucitoare, magnetica.

Pe mire nu l-am mai vazut niciodata, de la evenimentul singular, in ziua nuntii. Mi-am dat declaratia zambind larg, folosind cuvinte pline de emfaza asupra sistemului si judecand aspru atitudinea mirelui, razand isteric in timp ce vorbeam despre nebunia lui.

Am mai intalnit-o doar pe ea, mireasa – intr-o zi mohorata de noiembrie. Era palida, dar extrem de fericita. Traia singura acum, in casa visurilor lor, oferita de Societate. Pentru ajutorarea tinerilor familii. Viata era frumoasa, plina de speranta.

Traiasca Clown-ul suprem si ai sai adjutanti!